Va veni un moment in care vom fi nevoiti sa parasim Terra, sa ajungem pe alta planeta pentru a salva specia umana. Si vom pregati din timp aceasta calatorie, impreuna cu toti oamenii de stiinta in halate albe. Insa odata ajunsi acolo, vom muri negresit, ne vom stinge incet in intuneric. Si asta, de dor...
Eu nu pot fi mai destept decat sunt, la fel cum nu pot fi mai inalt. As vrea sa pricep mai multe insa nu se poate. De unde sa fie daca atata e? Si ma gandesc cum ar fi fost daca eram mai inteligent, oare unde ma gaseam acum? Probabil tot aici, scriind pe blog despre faptul ca mi-ar fi placut sa gandesc putin mai mult. Iar lucrurile ar fi continuat, m-as fi intors sa scriu aici pe blog chiar si atunci cand inteligenta mea va fi ajuns cosmica. As fi venit in chip de abur, m-as fi asezat in fata tastaturii si as fi scris despre faptul ca nu sunt si ca mi-as fi dorit sa fiu putin mai inalt...
Mananc un senvis. Si in momentul asta nimeni nu-mi poate spune ca nu-i asa. Nici cei mai mari ganditori sau ioghini, nici cunoscatorii tainelor Universului si nici cele mai vechi scrieri indiene. Mananc si asta-i realitatea mea de nezdruncinat. Poate va intrebati ce vreau sa zic cu chestia asta? Ei bine, nimic. Ma plictiseam si simteam nevoia sa spun ceva.
Toata viata n-am facut decat sa urmez regulile, sa fac doar ceea ce trebuie. Insa, de astazi vreau sa ma schimb, sa fac altceva decat pana acum. Vreau cu adevarat sa cunosc viata. Vreau sa ma opun oricarei tendinte de control. Vreau sa ma maturizez si sa fiu stapan pe destinul meu. Incep de astazi. Incep de acum! Dati-mi 5 bucati de Kinder Bueno si un pahar dublu cu lapte! Asa da, e bine sa fii barbat!
De la un timp cu mine se-ntampla ceva ciudat. De exemplu, cu trei zile in urma, mi-am facut curat in camera, am sters praful si apoi am aranjat cateva carti in biblioteca. Alaltaieri, am facut acelasi lucru, am facut curat in camera, am sters praful si apoi am aranjat cartile in biblioteca. Ieri, am facut curat in camera, am sters praful si apoi am aranjat cartile in biblioteca. Azi, ca sa nu ma repet, am sters praful, am aranjat cartile si apoi am facut curat in camera. Ce buna e schimbarea!
Azi m-am imbatat, insa n-am baut nimic. Asa am decis eu ca ar trebui sa fiu (beat) si asta s-a si-ntamplat. Brusc si fara alte preparatii. Acum mi-e frica sa ma mai agat de vreun gand caci daca se-mplineste la fel de rapid, cine stie unde ajung. Si tocmai am vazut un film horror...
Am gasit de dimineata o agrafa de birou, dintre cele care ne ajuta sa tinem foile de hartie laolalta. Insa era stramba, nu mai putea fi indreptata si nu mai putea folosi scopului initial. M-am tot rasucit pe o parte si pe cealalata ca sa-i gasesc ceva de facut insa n-am reusit. Am adaugat astfel o noua frustrare... Dar pana la sfarsitul programului m-am luminat, totul era atat de simplu! Am lasat-o sa fie ceea ce devenise. Si-i statea chiar bine, perfect as zice, n-as schimba-o cu alta pentru nimic in lume...
Anul asta ma oblig sa pun pe blog un numar de subiecte egal cu numarul de zile. Adica 365. Iar anul urmator voi face la fel. Dar incepand cu anul 2011, ma voi stradui si voi dubla in fiecare an numarul de subiecte publicate. Astfel ca prin 2020 voi fi nevoit sa public cam 1024 de subiecte zilnic. Adica in fiecare zi. Nu va fi usor dar nici greu... Cred ca-i un numar rezonabil... Am dreptate?
Mie imi plac atat de mult sacosele din material textil ale oamenilor de pe strada incat am jurat sa nu folosesc altceva pentru cumparaturi. Ma simt bine cand intalnesc atatea sacose interesante, de marimi diferite - mari, mici - si cu diferite culori si imprimeuri - cu flori, cu figurine Disney, cu reclame la tigari sau pur si simplu cu imprimeuri care nu se pot deslusi deloc (astea-mi plac cel mai mult). Am ajuns sa fiu obsedat de aceasta inventie incredibila a omului modern. Mi-am facut deja un tatuaj reprezentativ pe unul dintre brate si ma gandesc serios sa-i schimb numele motanului.
E nevoie doar de un sunet pentru a pleca departe, in imaginatie. Niciodata nu stiu unde merg, descopar totul pe masura ce fiecare acord nou adauga culoare, frumusete si viteza calatoriei. Daca vrei poti veni si tu cu mine. Desi cateodata e vant puternic sau noapte cu ceata sau chiar zapada viscolita, intotdeauna vom ajunge multumiti la finalul ei. Nici o calatorie nu e identica cu alta, totul e nou si diferit... Singura mea doleanta ar fi sa ai ceva bani la tine pentru benzina, la intoarcere...
Cand vom ajunge la poarta Raiului, dornici sa incepem o existenta noua, vom avea surpriza sa constatam ca nu vom fi lasati inauntru. Si asta pentru simplul fapt ca nu avem ce cauta acolo. Raiul nu ne apartine noua ci soriceilor maro de camp pentru care noi nu am reprezentat decat partea infricosatoare a vietii, parte prin care soriceii acestia micuti au ajuns la cunoasterea adevarului. Lumea a fost creata pentru ei iar acum, cand ea nu mai e necesara, noua nu ne mai ramane decat sa disparem precum umbrele la ivirea luminii.
In timp ce curat cartofi in bucatarie, imi dau brusc seama ca de fapt nu trebuie sa fiu aici ci in alta parte. Intr-un loc unde lupt impotriva robotilor cuceritori si manevrez armament spatial complicat, contribuind la apararea rezervelor de adamantium ramase fara aparare din cauza revoltei Siurilor si deplasarii inelelor Siu cu 2.5 grade spre galaxia Siuron. Totul merge bine, inaintez si ma descurc bine in lupta, insa unul dintre cartofi imi cade pe jos. La fel si cutitul. Observ cum gazele Siuster, care ma protejeaza de radiatii, isi pierd consistenta iar robotii incep sa castige teren. E un moment critic, cartoful imi sare din nou din mana iar pisica a inceput sa-l rostogoleasca prin toata casa. Razboiul pare pierdut, inamiciii s-au apropiat atat de mult de adamantium incat il deslusesc lucind in metalul trupurilor lor. Nu vreau sa-i las sa castige, nu pot! Voi folosi singura raza Siu ramasa, destul de puternica pentru a strapunge metalul. Tintesc si sunt gata sa apas butonul care va decide soarta luptei. Totu-i pierdut insa, suna telefonul...
De unde stiu eu ca lumea asta e reala? De unde stiu eu ca informatiile cu care sunt intoxicat zilnic sunt adevarate? De unde stiu eu ca gandurile mele sunt ale mele si nu ale altcuiva, care mi le tot sopteste pe la ureche? De unde stiu eu ca evenimentele care alcatuiesc istoria noastra s-au petrecut intocmai? De unde stiu eu ca nu exista sfori care ma trag in stanga si-n dreapta precum o papusa? Exista, oare, un scop al tuturor lucrurilor? Ei, bine, nu stiu!
Eu sunt foarte ciudat, sunt transparent. Daca ma privesc in oglinda, nu ma vad. Nici oamenii nu ma vad ci doar tresar ingroziti cand ma aud vorbind, dupa care alearga in toate directiile. Comportamentul asta al lor ma amuza si ii inteleg. Chiar in urma cu cateva minute si eu am auzit o voce care dorea sa-mi vorbeasca si am fugit ingrozit in toate directiile. Iar cu alta ocazie, am putut auzi cum o voce se deplasa cu viteza, ingrozita probabil de cineva care voia sa-si faca simtita prezenta. Nu stiu ce as putea face ca sa am si eu o viata normala.
Ieri a nins si din cauza asta am plecat mai devreme de la scoala, fara sa stie doamna. Tocmai se intunecase... Cum am ajuns acasa, am alergat in boxa si, intr-o mare disperare, mi-am scos sania la lumina. M-am aruncat apoi cu ea pe strazi ca un nebun. Mai tarziu, cu mare greutate, am strans zapada pentru o cazemata si pentru un om de zapada modest si m-am asigurat cu o rezerva substantiala de bulgari. Dupa un timp, cand am realizat ca nu-mi mai simt mainile si picioarele, m-am dus acasa unde, ca premiu, am primit un ceai fierbinte...
Am pe birou o cochilie de melc din mare. Nimic neobisnuit! De ceva vreme o tot analizez si-i tot admir constructia spiralata si substanta alba si dura... Astazi, cand m-am uitat inauntrul ei, am descoperit ceva foarte interesant. Asezate intr-o ordine care denota mult bun gust se aflau cam toate obiectele necesare unui camin primitor: o canapea destul de confortabila, o masuta, o mica biblioteca si chiar si un televizor. Nu pot spune daca televizorul era color sau alb-negru. Normal ca urmatorul gand care mi-a venit in minte a fost daca melcul platea sau nu impozit la stat pentru locuinta lui...
Cand am sosit pe planeta asta n-am stiut la ce sa ma astept. De fapt nici n-am avut timp sa ma gandesc prea mult. Cum m-am materializat pe Pamant, cum a trebuit sa alerg ca sa-mi scap viata. O creatura ciudata, gigantica, o chestie pufoasa alergand pe doua bete, a-nceput sa ma ameninte... Am avut noroc insa, chiar cand era pe punctul de a ma inhata, m-am prins de doua fire verzi de iarba si am facut cale-ntoarsa... Nu mai revin pe planeta asta!