De doua zile stau doar intr-un picior. N-am patit nimic, este hotararea mea! Voi sta asa pana cand oamenii politici de pe intreg mapamondul se vor intalni, isi vor da mana si vor dori pacea lumii. Insa, pe de o parte, sper ca ziua aceea sa soseasca foarte curand, iar pe de alta, nu mai cred c-a fost o idee chiar atat de buna. Probabil, cu trecerea anilor, de atata stat intr-un picior voi deveni barza si-mi voi lua zborul. Tot ar fi ceva...
Plutesc. Asa mi se intampla mie cand beau un ceai facut din tei. Si imediat ce am sorbit din cana cea de rosu lut, am si-nceput sa ma ridic de la pamant. Si stau asa cam cinci batai de aripa de porumbel apoi revin usor ca sa mai iau din nou o gura. Si iar ma-nalt, mai sus si tot mai sus, si iar revin ca mai apoi sa pot pluti din nou. De fapt, nici nu-i nimic de spus cu asta, in fiecare an se-ntampla asa, atunci cand teii dau in floare si porumbeii vin la geam...
Aveam o fotografie in care apaream eu uitandu-ma intr-o fotografie. Iar in fotografia din poza eram tot eu uitandu-ma la o alta fotografie. Si tot asa, pana cand ochiul meu nu mai distingea nimic. Acum stau si ma-ntreb, in momentul asta cand privesc imaginea, mai exista sau nu un eu care se uita la mine? Ciudata intrebare!
Intr-o alta lume, toata numai in nuante de albastru, eram un cavaler foarte inalt pe un cal si el foarte inalt si foarte lung. Nu era nevoie sa ne deplasam niciunde caci, fiind impreuna atat de lungi si de inalti, eram deja acolo unde am fi vrut sa ajungem. Si asta nu e tot! Nu exista nici o printesa pe care sa n-o putem scapa din bratele zmeilor si asta pentru ca inainte ca raul sa se produca, eram acolo si interveneam... Ati putea spune ca era o lume plictisitoare insa nu era deloc asa. Cu totii ne gandeam si discutam aprins despre lumea in care totul este verde si-n care, fiind foarte mici si foarte scurti, dureaza cat vietile a trei stele sa ajungi de la un fir de iarba la altul...
Universul. Un spatiu fara limite. Nici macar imaginatia nu poate zbura mai departe si mai repede ca sa-l cuprinda. Incerci sa te iei la intrecere cu razele de lumina, cand le lasi in urma, cand o iau ele inainte, te invarti printre ele, le dai la o parte, e o joaca... Te strecori printre stelele care apar pentru o clipa, apoi dispar si altele apar. Si iar dispar... Insa nu-i locul si nici timpul sa fii trist. E vorba-aici de infinit, calatoria nici macar n-a inceput si nici nu se va termina vreodata...
Cu ceva ani in urma, uitandu-ma pe fereastra, am vazut pe cer un pui de elefant zburand. N-am spus nimanui, cine m-ar fi crezut?! Astazi, s-a intamplat sa vad acelasi elefant, insa ajuns la maturitate. L-am chemat si, spre surprinderea mea, a venit. Mi-a spus ca e un elefant care mananca nori, ca si el m-a observat cu ani in urma uitandu-se in jos catre fereastra mea, insa n-a spus nici el nimic nimanui. Cine l-ar fi crezut?! Ii dau dreptate, un om la o fereastra?!
Am cumparat o punga cu pufuleti caci mi-era o pofta nebuna, insa punga fiind subtire s-a rupt si toti pufuletii deliciosi s-au imprastiat pe jos. M-am suparat pe moment, insa apoi, uitandu-ma la gramada de pufuleti formata mi-am dat seama de trecutul, de prezentul si, mai ales, de viitorul omenirii. Am realizat, dupa cum erau asezati pufuletii unul peste altul, ca noi, oamenii, nu mai avem mult de trait pe aceasta planeta. Ca lucrurile se vor schimba si ne vom schimba si noi odata cu ele. Ca vom strabate galaxiile si fiecare isi va cauta camin pe o alta planeta. Cam asta am vazut eu in gramada de pufuleti...
Orice obiect pe care il vedem in fata ochilor a fost odata altceva. A venit de undeva si s-a transformat pentru a ne servi noua. Mai bine spus, l-am transformat noi pentru a ne fi de folos... Astfel reflectam eu la ceas de seara, pe sezlongul meu din lemn uscat si galben, fumand o tigara indoita de la jumatate si privind in zare soarele coborand... Ce-au fost oamenii la inceput? De unde venim si cine ne-a transformat pe noi? Si caror scopuri trebuie sa servim? Si am adormit...
Astazi, cand taiam paine, m-am julit la deget si a curs putin sange. De obicei, acesta n-ar fi un lucru atat de important incat sa merite sa fie amintit pe blog, insa tot azi a explodat corpul numarul 2 al statiei de centrifugare atomica din Elvetia, vulcanul Ciupacha a inceput sa erupa violent dupa sute de ani de liniste, iar stratul de ozon din imediata apropiere a orasului Montreal, s-a subtiat dramatic producand panica in centrele organizatiilor de mediu. Cred ca trebuie sa fiu mai atent cu cutitul...
Dintotdeauna mi-au placut motocicletele. Pe prima dintre ele am primit-o cadou la 6 ani. Frumoasa mai era! Ma aruncam cu ea pe strazi cu viteza destul de mare pentru timpurile acelea, aproape 200 km/h. Apoi, in clasa a cincea, am primit una argintie cu care atingeam 800 km/h. La 18 ani, mergeam deja cu 3000km/h, iar acum, in drum spre serviciu, am atins 30.000km/h. Cred ca pot mai mult de-atat si o voi dovedi in curand cand imi soseste cea mai noua achizitie, cu care voi depasi 500.000 km/h. Sper sa nu racesc la urechi!
Cateodata ma gandesc ca poate eu nu fac pe lumea asta ce-ar fi trebuit sa fac. Stiu ca fac ceva, dar nu sunt sigur ca fac ceea ce trebuie sa fac. Si chestia asta ma face sa nu mai fac cum trebuie nimic din ce fac. E frustrant! Daca as sti ce trebuie sa fac, as face si as fi satisfacut ca fac ceea ce trebuie sa fac. Poate intentionat sunt lasat astfel, indoit, tocmai ca sa nu realizez ca de fapt, fac exact ce trebuie sa fac. Acum chiar ca nu mai stiu ce sa fac...
Au trecut mai mult de doua luni de cand n-am mai scris nimic aici, pe blog. Insa asa a spus si Napoleon cand a trecut raul catre Rusia, a zis ca n-a mai scris nimic in jurnal de peste doua luni. La fel s-a pronuntat si presedintele Clinton, inainte de a obtine cel de-al doilea mandat, spunand ca n-a mai oferit un interviu presei de mai mult de 60 de zile. Ce sa-i faci, probleme lumii atarna pe umerii nostri.
Intr-o dimineata, m-am trezit om mic in lumea gandaceilor din iarba, fugarit de cativa dintre ei si aproape inecat de niste stropi de roua cazuti cu zgomot de pe frunze... Buimacit, de-abia am reusit sa scap, pitindu-ma in spatele unei tufe de fragi. Apoi, nu stiu ce s-a mai intamplat caci m-am trezit din nou... Insa nici acum nu eram la dimensiunea cu care m-am obisnuit ci mult mai mare, urias as spune. Picioarele imi erau cat muntii iar cu mainile puteam atinge Luna. Treceau ani pana reuseam sa fac un pas iar inima batea o data la un secol. Noroc ca mi-am revenit destul de repede si m-am bucurat nespus sa vad ca ma pot privi in oglinda. Am pornit catre serviciu atat de bucuros incat nici macat inghesuiala din tramvai n-am mai observat-o...
Am avut un vis ciudat care m-a chinuit toata noaptea. Ma gaseam ingramadit printre o multime de perechi de ciorapi de toate culorile, de toate marimile si din toate tipurile de materiale posibile. De-abia mai puteam respira! M-am luptat, am dat din maini si din picioare ca sa ies din inghesuiala insa ciorapii s-au dovedit mai puternici decat mine, m-au incolacit mai tare si m-au tinut asa, strans, pana s-a facut ziua. Cand m-am trezit, ce sa-mi vada ochii?! O multime de cravate, de toate culorile, s-au itit din sifonier si s-au aruncat asupra mea precum cobrele. N-am avut nici o scapare!